Limbajul mimico-gestual românesc (LMG), denumit general și limbajul semnelor, este o limbă de sine stătătoare care are, ca orice altă limbă, o structură, un lexic, reguli gramaticale și alte componente specifice. Limbajul mimico-gestual românesc este limba utilizată de către comunitățile de surzi din România. Pentru majoritatea surzilor, LMG este limba maternă – iar nu limba română, cum am putea crede. Gradul de înțelegere și capacitatea de utilizare a limbii române diferă foarte mult de la o persoană la alta. Unele persoane surde au abilități limitate sau reduse de utilizare a limbii române (scris, citit, citit pe buze, vorbit), altele au însă cunoștințe și abilități avansate până la foarte avansate.
Acest limbaj conține semne cărora le corespund concepte, iar echivalența cu limba română nu este întotdeauna exactă. De exemplu, un semn poate avea mai multe înțelesuri, iar un cuvânt din limba română poate fi tradus în feluri diferite în LMG. Acest lucru înseamnă și că există situații în care un cuvânt din limba română nu are un echivalent direct în LMG, dar și situații în care unele semne sunt foarte greu sau chiar imposibil de tradus în limba română. Pe lângă semne, LMG mai folosește dactilemele. Spre deosebire de semne, acestea sunt echivalente directe ale literelor din alfabetul românesc și se folosesc pentru a reda vizual, „pe litere” diverse cuvinte sau substantive proprii. Dactilemele nu reprezintă o formă de comunicare, ci doar o codare vizuală a literelor unui alfabet.
